Predarea istoriei: o nouă abordare

30 Jan , 2016 Op-Ed

Istoria este una dintre principalele discipline pe care fiecare copil trebuie să le învețe în școală, din gimnaziu și până în ultimul an al liceului. Istoria ca disciplină de studiu este fundamentală pentru fiecare societate modernă în multiple moduri. Studiul istoriei de către generațiile tinere este una dintre modalitățile în care statul construiește identitatea națională, propagă mitologia istorică și asigură reproducerea constructelor mitologice naționale ale originii. Toate sunt părți esențiale ale construcției oricărei națiuni moderne. Cetățenii oricărui stat modern sunt ținuți împreună de un sentiment de apartenență la comunitatea politică și culturală din care aceștia fac parte, acest lucru fiind posibil printr-un tip de coeziune care este intrinsec legată de imaginarul împărțășit de către demos, acesta fiind realizat prin mecanismele statului de construcție socială și de reproducere a națiunii.

Toate națiunile au nevoie de eroi, victorii (militare) istorice, un sentiment de importanță în lume, un statut de unicitate care este esențial în construirea identității Sinelui în contrapondere cu Celălalt. Sinele trebuie să fie special, cu percepute calități pozitive care îl fac superior față de Celălalt. Acesta este modul în care majoritatea națiunilor moderne au fost create în ultimele două secole, prin definirea Sinelui și excluderea Celuilalt. Dacă un grup politic sau etnic nu are eroi cunoscuți și victorii militare importante, elitele naționale le vor inventa sau vor supraevalua unele victorii militare ale unor lideri ai teritoriului unde se află respectivul grup (Bălălia de la Călugăreni este un bun exemplu).

Istoria pe care o învățăm în școală este mecanismul oficial principal prin care se impune narativul istoric „oficial” al statului, precum și pentru reproducerea prototipului istoric pe care statul îl construiește. Una din puterile domestice ale statului este de a defini realitatea socială și istoria. Coeziunea națională, unul dintre cei mai importanți factori care asigură putere statului, este construită, reprodus și ajustat de către stat prin mecanisme societale multiple, două dintre ele fiind standardizarea istoriei și a limbii pe care le învățăm în școală. Acestea asigură reproducerea valorilor pe care statul le sprijină și stereotipurile politice și culturale de care statul are nevoie pentru ca politicile pe care le impune să pară naturale pentru polity.

Această abordare de folosire a istoriei pentru a impune ideologia oficială și narativul istoric este o consecință naturală a paradigmei politice a secolelor XIX și al XX-lea, două secole care au fost, mai mult decât orice, caracterizate de paradigma Real Politik și de ideologiile radicale. Întrebarea care apare acum este dacă această abordare mai este adecvată pentru lumea în care trăim în prezent, pentru o societate transnațională și mai globalizată, pentru o Europă care nu mai caută să meargă la război și care încearcă să se integreze.

Subiectele centrale ale Istoriei noastre sunt legate de evenimentele politice și militare din trecut, creând o mitologie națională bazată pe evenimente reale, parțial reale sau doar ficțiuni care sunt considerate a fi de o relevanță semnificativă pentru istoria națiunii. O națiune nu poate exista fără o istorie standardizată, una care crează un panteon de eroi pe care națiunea să îi glorifice și pe care să îi folosească ca exemplificări a unicității și superiorității Sinelui în comparație cu Celălalt. Istoria națiunilor etnice, precum e națiunea română, este etnocentrică, ca și cum națiunea ar fi buricul pământului. Contextul internațional și evenimentele internaționale care au influențat istoria noastră este considerată irelevantă sau prezentată doar dacă favorizează narativul oficial.

Nu există nimic altceva în manualele de istorie din școli, nimic despre cum trăiau oamenii, despre cum arăta economia, care erau obiceiurile și tradițiile generațiilor trecute. Avem parte doar de viictoriile și războaiele liderilor teritoriali din trecut.

Oare nu ar trebui să ne uităm și mai departe de această istorie îngustă care este centrată pe evenimentele militare din trecut? Nu am ajuns suficient de maturi ca națiune pentru a trece peste mitologia istorică și peste evenimentele istorice elementare? Nu este oare important ca noile generații să știe mai mult despre omul obișnuit din trecut, despre cum era să trăiești în București la 1700 sau despre viața țăranilor pe la 1600? Poate îi va atrage mai mult o istorie cu informații interesante despre viața oamenilor din vechime decât să memoreze zeci de date și nume de evenimente militare. Am putea educa viitori cetățeni care vor înțelege mai bine societatea noastră și cum s-a dezvoltat aceasta.

Ar putea afecta identitatea națională și această mitologie care este un pilon fundamental al națiunii? Într-adevăr, ar putea, dar cine spune că o va face într-un mod negativ? Multe părți ale istoriei pe care elevii o învață în școală este plină de evenimente interpretate profund părtinitor, dacă nu chiar inventate. Schimbarea ar putea clarifica ultimele părți ale mitologiei istorice național-comuniste care a subzistat Revoluției din 1989, părți care au fost construite de către regimul comunist pentru a servi intereselor ideologice și politice ale partidului.

În aceste zile, când Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice dezbate noul curriculum educațional, avem cea mai bună oportunitate de a face o schimbare paradigmatică în modul în care copiii noștri învață, înțeleg și percep istoria națiunii. Nu ar trebui să pierdem această ocazie.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *